Archive for the Dorințe Category

Midnight in Paris

Posted in Dorințe on 4 Iulie 2014 by ileanapirgaru

midnight-in-paris-3Aștept octombrie așa cum așteptam întâi septembrie în clasa întâi.
Mi-a scris prietena mea care mă așteaptă la Paris.
Am bilet pentru a doua lună de toamnă. Îl deschid în fiecare zi, îmi citesc numele, îl închid și mă rog să nu se sfârșescă planeta până atunci.
N-am fost la Paris de 5 ani, iar el este, indiscutabil, orașul meu de suflet.
Oraș de dor, de plâns, de speranțe și visuri, de lux și de sărăcie lucie.
Orașul în care am trăit de toate.
La Paris am iubit cel mai intens, cel mai dureros și cel mai colorat.
Și nu pentru că aș fi fost influențată de parfumul romantismului din jur, ci pentru că aveam 21 de ani, iar el era perfect.
Aștept să revăd Parisul cu emoția, cu frica, cu nerăbdarea cu care mi-aș scoate pansamentele de pe față după o operație estetică.
Mă tem să nu mă dezamăgească.
Nu orașul, pentru că orașele nu se schimbă.
Se schimbă/cresc/îmbătrânesc/obosesc doar cei care se perindă prin ele.
Mi-e frică de lipsa splendorii dintâi.
S-ar putea să mă uit prin jur cu aceeași privire indiferentă cu care îl văd la televizor.
Acum caut, cu sângele liniștit în vene, telecomanda ca să butonez pe alt post.
Nu vreau ca vocea lui să-mi tulbure echilibrul.
Aștept octombrie, așa cum așteptam augustul odată.

Anunțuri

Doar să nu renunț

Posted in Dorințe on 8 Noiembrie 2013 by ileanapirgaru

941717_447504285335731_1868153633_nN-am pic de liniște. Niciodată.
Nici când toate luminile se sting peste oraș şi e vreme de dormit, de tihnă sau de tras linii.
Atunci sufletul meu zboară înainte.
Deşi n-are nici spre ce şi nici spre cine.
Ar trebui să-l las să se odihnească, dar eu îl chinui ca pe Hristos.
Găsesc motive. Găsesc oameni de care mă ataşez cu o afecţiune greu de dus.
Şi mă supun torturii voluntar, deşi ar fi mult mai simplu să renunţ.
Eu când e vreme de dormit, de tihnă sau de tras linii, răscolesc prin poze şi prin vieţi viitoare.
Încing cuţitul la flacără domoală şi-l învârtesc în rană.
Și-n loc să mă gândesc „la azi” și cel mult „la mâine”, eu mă gândesc la casa noastră cu geamuri mari, cu grădină verde și cu fotografiile tinereții noastre, frumos înrămate.
La băiețelul nostru care-mi pune o mie de întrebări pe minut și tot de-o mie de ori îmi zice:
„da, mama ?! Da, scumpul mamei, e „da” orice pentru tine”.
Mă gândesc la bărbatul meu încărunțit la tâmplă, dar care mi-i mult mai drag azi decât în anii lui de glorie. Pentru că timpul l-a dezvelit rând pe rând de toate învelișurile, până când, în fața mea, a rămas doar esența. Iar ridurile, durerile de spate și iubirile chinuite de cândva pălesc în fața „cetății” noastre de acum.
Observ de la o vreme o goană nebună.
Vreau să dorm „mai repede”, ca să mă trezesc „mai repede”, să lucrez „mai repede” și poate astfel să ajung „mai repede” acolo.
Sunt sfârșituri de zile când abia de mă târăsc.
Atunci mă opresc pentru o clipă și mă uit în zare.
Și-mi văd sufletul.
E acolo. În casa cu geamuri mari, cu poze înrămate și cu trandafiri roșii de august.
Stă cocoțat, nebunul, pe pervaz, ține picior peste picior și-mi zâmbește larg.
Iar eu trăiesc o stare asemeni celei din coșmaruri, când deși alergi cu ultimele forțe, distanța nu se reduce.
Și atunci, tot el, îmi face cu mâna.
Mă cheamă să vin „mai repede”.
Iar eu mă simt tot ca-n vis, când știi că năpasta e la un pas de tine, dar totodată îți dai seama prea bine, că nu e decât un vis.
Atunci zâmbesc.
Și-mi zic: „voi ajunge”. Doar să nu renunț.

23 august

Posted in Dorințe on 24 August 2013 by ileanapirgaru

Nu știu cum iubesc alții, dar știu cum iubesc eu.
Ca o cardiogramă a unui dement.
Așa ar arata dragostea mea scanată.
Cu linia existenței făcută aproape boț, de la prea multe bătăi de inimă îndrăgostită.
Cu vârfurile ascuțite tăios în jos de la un dor ce provoacă o durere aproape fizică.
O singură fracțiune de secundă linia urcă ușor spre limitele normalului, ca în următorul minut să zboare frenetic în sus ca o nebună, de la prea mult aer pe care îl trag hapsân în plămâni când îi sunt alături.
Linia e atât de ridicată încât îmi taie respirația și mă ține într-o încordare dureroasă, o lună, două.
În tot acest timp îmi aud inima bătând în tâmplă.
Apoi încet, în zvâcniri leneșe, coboară.
Și-mi vine s-o bat că m-a ținut atât în convulsii.
Prea puțin spațiu, acolo, între coastele mele pentru atâta frumusețe.
Ce să-i fac ? E cardiograma unui dement, dragostea asta a mea.

Dacă m-aș decide să-mi fac un tatuaj, cam ăsta ar fi. Doar că în loc de „l’amour fou” aș pune numele lui.
Tatuajes de electrocardiogramas

Poate mâine

Posted in Dorințe on 8 Iulie 2013 by ileanapirgaru

Îmi curg cuvintele prin palme și nu le pot prinde ca să încheg un text coerent ce m-ar descrie, azi.
Ce bine-ar fi să nu te înțeleg, așa cum nu te înțelegeam acum câțiva ani.
Și să merg aiurea alături cu drumul.
Să sper și să plâng noaptea, ca a doua zi să-ncep să sper iar.
Și să am în fiecare dimineață inima cât un vârf de ac, și să mă gândesc că „poate azi”.
Poate azi voi citi că „da”.
Ca apoi să plâng mult, și să spun prin bocet tot ce mă gândeam ani de-a rândul că voi spune la final.
Și să scot din colțuri de dor poeziile, și pasajele din cărți, și melodiile pe care mi le-am pregătit, încet, inconștient, pentru sfârșit.
Și apoi să vină ploaia care ajunge la os.
Și abia apoi să vină vidul. Unul dulce, care vindecă.
Unul care te plimbă prin cotidian cu lunile fără să-ți dai seama că ești condus.
Și abia după toate astea să vină și lumina.
E mult până să obții tihna luminii, dar și ploaia, și nimicul, și plânsul sunt necesare ca s-o prețuiești.
Poate mâine voi citi că „da”.

Scrisori de pe front III

Posted in Dorințe on 5 Mai 2012 by ileanapirgaru

Cu trecerea timpului mă gândesc tot mai puțin, spre deloc, la nunta mea.
Nuntă, în sensul de petrecere mare, cu invitați mulți și zgomotoși, cu prieteni/cunoscuți/cumătri ai părinților mei, cu mâncare multă și cu număratul banilor în zori.

Acum printre frânturi de zâmbet și lacrimă mă gândesc la cununia mea.
Anume ea ar veni să-mi desăvârșească dragostea și s-o îngenuncheze în albia destinului și-n fața lui Dumnezeu.
Anume cununia o văd ca simbol suprem al iubirii mele și numai după nunta noastră religioasă mă voi așeza cu smerenie, definitiv, în inima omului de lângă mine.
Cu ochii minții mă văd în ie nouă, frumos brodată la gât, fără machiaj și cu năframă albă pe cap.
Alături e bărbatul meu.
Poartă și el haine naționale.
E liniștit și frumos așa cum erau prinții în basmele copilăriei mele.
Stăm în fața altarului unei biserici mici, din lemn.
În biserică miroase a tămâie și a busuioc.
Prin geam intră lumina binecuvântării.
Plâng de drag de lume pe dinăuntrul ființei mele în fața icoanelor și-a lumânărilor aprinse.
Un preot bătrân, albit de rugăciune ne vorbește simplu, șoptit aproape, despre familie.

Simt liniștea așezându-se cuminte peste noi.
Simt că „am ajuns”, că mai mult de-atât n-am ce-mi dori.
Am impresia că această pace de sihastru am mai trăit-o în altă lume, iar acum după doruri de milenii, a revenit.
Respir alături de bărbatul care mi-e scump până la capătul pământului și-mi trăiesc „nunta în cer”.

P.S. În poză sunt Veronica și Ion Paladi. Frumoși oameni.

„Scrisoarea unei necunoscute”

Posted in Dorințe on 18 Aprilie 2012 by ileanapirgaru

De Stefan Zweig am auzit prima oară de la prietena mea.
Vorbind într-o zi cu ea despre nimic, a început să mă roage insistent să caut prin librării „Lettre d’une inconnue” (prietena mea e femeie deșteaptă și citește în franceză).
Îmi zicea că în timp ce citea, îl vedea pe Dorin printre rânduri și că, fără îndoială, o să rămân frapată.
Am zis „da, da… bun”, dar nu m-am grăbit să-i urmnez sfatul.
Mintea mea era în acele zile suprasaturată de Dorin, nu mai puteam suporta să mai citesc ceva care să-mi sfredelească rana.
M-am bucurat că azi la „Eminescu” era lume puțină și inteligentă. Nu m-a enervat nimeni cu aplauze inoportune sau cu pupături în spate.
La lumina unei singure lumânări am putut să plâng în voie.
Încerc să învăț și din greșelile altora… doar că de ani buni gândul meu are o singură direcție, pașii mei o singură cale, lumea mea – un singur om.
Caut cartea.

N-o urăsc

Posted in Dorințe on 3 Februarie 2012 by ileanapirgaru

Imaginea femeii ce doarme în patul bărbatului pe care-l iubesc îmi stă cuibărită de ani buni într-un colț al minții, îmi otrăvește speranțele și-mi omoară demnitatea.
Deși nu am văzut-o decât o singură dată întâmplător, pe stradă, îi cunosc forma unghiilor și alunițele de pe față.
Am analizat pozele ei cu o scupulozitate exagerată de mii de ori. I-am mărit imaginea până la denaturare în nopțile mele de delir și nesomn ca să-i disting clar dinții, culoarea părului și pe cea a ochilor.
Cu mâna pe inimă, cu o sinceritate dureroasă vecină cu tortura, am recunoscut din prima zi în care am văzut-o că este de o frumusețe irezistibilă.
Și fiecare trăsătură fină a feței ei mă doare și mă umilește.
Strălucirea și puritatea tenului ei mă face să vreau să-mi ascund capul în nisip ca un struț.
Părul ei, frumos aranjat întotdeuna mă face să-mi fie rușine de-al meu.
Mă gândesc cu groază că vreodată, vreo glumă proastă a Providenței ar putea să ne aducă față în fața, iar el să ne vadă alături.
Defectele mele ar deveni mai accentuate, pe fondul frumuseții ei.
O invidiez și o admir pentru firea ei calmă, echilibrată, pentru existența ei senină și dulceagă.
O respect pentru felul ei liniștit de a-l iubi. Aș vrea să pot să-mi supun și eu sentimentele rațiunii atât de abil cum o face ea.
E o femeie adevărată. Am dat acest verdict acum câteva luni, când fumul geloziei și al patimii a început să se disperseze, iar eu am început să o văd cu alți ochi.
Aș vrea să pot s-o urăsc.
Aș vrea ca atunci când îl văd să am argumente în defavoarea ei.
Dar nu am.
De câte ori ne întâlnim îl întreb dacă o iubește, pentru că de fiecare dată îmi spune „nu”, iar asta mă bucură.
Dacă într-o zi ar răspunde afirmativ la întrebarea mea penibilă, mi-ar sângera inima, dar aș înțelege.

%d blogeri au apreciat asta: