Archive for the Amintiri Category

Eu, salvatorul tău cel idiot

Posted in Amintiri on 7 August 2015 by ileanapirgaru

Anunțuri

Posted in Amintiri on 3 Aprilie 2015 by ileanapirgaru

10984520_782804805102781_8554273163513190491_oȚinuse în brațe un băiețel care i-a atins cu ghetuțele stofa pantalonilor.
Poza cu toți, cu pantalonii prăfuiți, fără să țină seama de felul cum arată, așa cum a fost întotdeauna.
M-am aplecat și i-am scuturat praful cu podul palmei.
A tresărit, mi-a prins mâna și m-a întrebat speriat, ce faci???
Voiam să-i cad în genunchi și să-i spun că vreau să am grijă de el, să-l scutur de praf și să-l apăr de toate relele lumii.
Apoi mi-am amintit brusc că nu mai suntem acum 2 milenii când Dumnezeu făcea lumea, iar eu îl iubeam nestingherit.
Încă de pe atunci voiam inconștient să se sfârșească mai repede totul.
Încă de atunci am în stomac senzația înmormântării, când totul se petrece prea încet.
Când lacrimi nu mai sunt, lumina-i cenușă, iar convențiile și regulile nu se mai termină.
Îmi amintesc că după ce-am venit de la cimitir, am dormit mult, așa cum nu credeam niciodată că voi fi în stare.
M-am trezit liniștită și nu aveam idee cum vom trăi mai departe, dar un lucru știam sigur, că va fi altfel.
După înmormântare, la fel ca și după povestea cu pantalonii prăfuiți nu poate fi decât viață nouă.
Mai dură, dar nouă.
Doar că drumul pâna la cimitir e prea lung.

Rugăciune

Posted in Amintiri on 28 Ianuarie 2014 by ileanapirgaru

Azi ar fi trebuit să-ţi spun „la mulţi ani”.
Dar în loc de asta am fost la biserică şi am pus lumânări la icoane.
L-am rugat pe Dumnezeu să te odihnească în pace şi să ai parte de tihna pe care nu prea-mi amintesc s-o fi avut pe pământ.
L-am rugat să-mi liniştească dorurile şi să nu-mi mai scoată în cale oameni care-ţi seamănă şi prezenţa cărora la doi paşi de mine mă arde.
L-am rugat să-mi lase vii amintirile.
Din amintirile noastre de suflet cad, la fel ca dintr-un puzzle piese, cad gesturi, şi replici, şi priviri. Şi imaginile copilăriei mele devin tot mai vagi şi vocea ta tot mai sugrumată.
L-am mai rugat pe Dumnezeu să-mi şteargă din minte imaginea celor 3 zile în care ai stat nemişcat cu mâinile de ceară. Tablou sinistru care-mi pluteşte prin creier ca o fantomă.
L-am rugat să mă ierţi că azi, în zi de doliu, nu ţi-am adus flori la mormânt şi nu am plâns în hohote decât pe dinăuntrul fiinţei mele.

Aprilie 2009

Posted in Amintiri on 5 Aprilie 2013 by ileanapirgaru

Era a doua perioadă a șederii mele la Paris.
Eram liniștită, orașul luminilor mă acceptase.
Mergeam cu inima deschisă pe străzi.
Învățasem itinerariile. Nu mai rătăceam speriată pe cărările sfârșitului de lume.
Frica și frigul din oase se topise încet sub razele soarelui șubred de primăvară.
La 5 aprilie, seara, eram dezamăgită.
Dar nu „pe bune”, ci doar pentru că voiam să-i fiu solidară în dezamăgire.
La 7 aprilie, frica revenise.
Mi-era teamă, dar nu pentru mine, care eram la adăpostul distanței, ci pentru el.
Nu-mi pasă niciodată de ce mi se poate întâmpla, decât prin prisma a ceea ce i se poate întâmpla lui.
L-am sunat prima dată-n viață. După mai multe vieți de când îl cunoscusem.
Nu mi-a răspuns. Mai târziu am văzut că era cu altcineva în piață, în vâltoarea evenimentelor. Pericolul venit din exterior apropie doi oameni, așa citisem.
I-a apropiat.
I-am scris că-l implor pe Dumnezeu să-l păzească.
Seara i-am mai trimis alte vreo 5 mesaje unul după altul.
Am adormit liniștită cu certitudinea tâmpă că „l-am ajutat”.
Noaptea l-am visat. Se făcea că vorbesc cu tata ….
Duminică, când aveam liber să merg aiurea prin Paris, m-am trezit înainte să se facă lumină.
Țineam neapărat să merg cu primul tren.
Țineam neapărat să văd soarele prima.
Mă uitam pe geam cum se crapă de ziuă.
Pe ecranul telefonului viața mi-a scris: „aveți un mesaj de la Scumpelu”.
A fost cea mai plânsă propoziție pe care am citit-o vreodată.
În spatele geamului se năștea o zi. Abia atunci s-a născut soarele.

Etape diferite

Posted in Amintiri on 18 Ianuarie 2013 by ileanapirgaru

De ani buni îmi tot ascund rana sub pansamentul indiferenței.
Și sunt zile când chiar uit că o am.
Când mă cred puternică și imună la amintiri dureroase, smulg bandajul.
Îmi place să-mi testez capacitatea de a răbda, recurgând la gesturi extreme.
Așa am acceptat să ne vedem.
Nu aveam de ce să mă tem pentru că știam că rana s-a cicatrizat.
Îmi împleteam părul și-mi ziceam:
Nu mi-e frică. Știu că pot. Am suportat la 14 ani operație pe cord deschis și n-am murit, cum să mă tem acum de-o zgârietură?
M-am dus doar ca să mă conving că sunt vindecată.
Că sunt EU alături de el și nu ceea ce făceau cândva emoțiile din mine.
L-am găsit același.
M-am bucurat că nu s-a schimbat.
M-am bucurat că-i plac în continuare banii nemunciți, distracțiile, viața simplă, fetele care știu că tata le rezolvă pe toate, iar obligația lor de bază este să fie frumoase și vesele.
Am așteptat o zi ca să se evapore amețeala cauzată de noaptea albă, de whiski și săruturi.
Am așteptat să mi se sedimenteze emoțiile și să pot trage o concluzie rațională.
Seara, sub apa fierbinte a dușului m-am gândit la un singur lucru.
Cum de poate aceleiași inimi să-i placă doi oameni atât de diferiți?
Da, da, acum știu…
Sunt etape diferite.

P.S. Argumentul suprem că m-am vindecat este faptul că nu mai plâng când ascult piesa asta 😉

Amintiri

Posted in Amintiri on 17 Ianuarie 2013 by ileanapirgaru

E Crăciunul copilăriei mele.
E cald în casa mea de-acasă. E mama alături.
Lispa tatei, arde.
A venit preotul să ne vestească ajunul.
E atât de bătrân preotul satului nostru, că primul impuls pe care l-am avut când l-am văzut în prag, a fost să mă arunc la picioarele lui.
Să-i mulțumesc că de-atâțea ani, umblă pe ger și ghețuș din casă-n casă și ne îndeamnă să fim mai buni.
De câțiva ani, în satul nostru aproape că n-are poarta cui deschide.
Mulți dintre vecinii mei au murit, și mai multi, au plecat.
În acest an nu ne mai ducem la bunica, fiindcă e și ea acolo, cu tata.
În ograda noastră e o liniște de sfârșit de lume.
Mi-e atât de dragă casa noastră, încât îmi doresc s-o transform în bibelou și s-o iau cu mine.
Mama poartă basma pe cap, așa cum purta bunica odată.
Sărut mâna, mamă… și-l implor pe Dumnezeu de sănătate.
Deși mâine e Crăciunul, mama pregașteste masa de sărbătoare pentru azi.
Fiindcă mâine plec, iar Crăciunul mamei e atunci când suntem noi acasă.

Ca să nu uit.

Posted in Amintiri on 27 Decembrie 2012 by ileanapirgaru

Scriu unele lucruri pe care ar trebui să le „tac” și să „le-nghit”.
Dar le scriu numai din dorința sinceră de a nu uita detalii care-mi par cruciale.
Știu că ziua când ne-am văzut „iar”, cu siguranță, n-o voi uita niciodată.
Dar mă tem să nu uit, de exemplu, că avea mâinile vinete de frig.
Mă tem să nu uit cum își făcea cruce, smerit, în fața icoanelor.
Sau cum flacăra lumânărilor îi aprindea fața.LUMINARI
Și-n aceste câteva clipe, eu îi eram alături, cu certitudinea de nezdruncinat că sunt făcută din coasta lui.
De când mă țin minte, visez să merg la biserică cu bărbatul meu.
El înainte, pășind încet. Eu în spatele lui, binecuvântându-l…
Mă tem să nu-i uit buzele uscate, cu șuvițe de sânge pe ele.
Sau să uit că atunci când l-am văzut, m-a fulgerat gândul că s-ar fi putut, în ajun, să fi avut febră.
Mai mult decât gerul, m-a înghețat tabloul că în timp ce buzele îi crăpau de fierbințeala trupului, era singur.
Sau și mai crâncen pentru mine, altcineva îi era alături, cu pastile și ceai.
Mă tem să nu-i uit vocea răgușită.
Dar cel mai mult mă tem să nu uit de: „măi, Ileana…”

%d blogeri au apreciat asta: